Pandemia Covid-19 a răpit mii de vieți din întreaga lume, dar a furat mult mai mult, decât ne putem imagina. Cei dragi au murit fără să aibă familia lângă ei. Milioane de oameni au suferit din cauza izolării și a distanțării sociale. Tinerii au fost lipsiți de obiceiurile de absolvire pentru a-și lua rămas bun de la colegii de clasă.
În general, oamenii au nevoie de izolare, dar psihologii definesc această stare ca fiind actul sau sentimentul de a finaliza sau rezolva o problemă de care suferim. Nu vom trece însă niciodată peste ceea ce ne-a luat COVID-19, spune Pauline Boss, terapeut de familie și profesor emerit în științe sociale familiale la Universitatea din Minnesota. Și ea vrea să știm că e în regulă.
„Închidere este un cuvânt foarte bun pentru afaceri sau pentru închiderea unui drum, dacă este vorba de vreo inundație”, spune ea. „Dar este un cuvânt crud, când este vorba de relații umane”.
În cea mai recentă carte a sa, The Myth of Closure: Ambiguous Loss in a Time of Pandemic and Change, Boss oferă mai multe soluții de vindecare, după pierderile zilnice și catastrofale din ultimii doi ani, fără a încerca să le ștergi.
Boss a inventat termenul de „pierdere ambiguă”. Începând cu anul 1970, ea a cercetat modul în care oamenii iau în calcul pierderea unei persoane dragi care a dispărut în situații, uneori, neclare, cum ar fi cei nedepistați după atacurile din 11 septembrie sau cineva care suferea de demență sau boală mintală severă.
Pierderea neclară nu implică neapărat moartea în mod direct. O pierdere neclară poate fi considerată și sfârșitul unei relații sau separarea de țara de origine, sau perturbarea normelor provocate de pandemie pe rețelele sociale.
Pentru a ne vindeca de astfel de pierderi, spune Boss, trebuie să conștientizăm ceea ce a fost pierdut, apoi să îi dăm un nou sens. „Cea mai bună opțiune a noastră... este să facem față printr-un fel de acțiune – să căutăm dreptate, să lucrăm pentru o cauză sau să facem demonstrații pentru a îndrepta răul”.
Boss, despre noua ei carte
Ați inventat termenul „pierdere ambiguă” și l-ați studiat timp de decenii. A fost ceva ce ați aflați nou în pandemie, care v-a surprins?
„Soțul meu a murit în această perioadă de timp, nu de COVID, ci din cauza unui accident vascular cerebral. Am fost surprinsă că izolarea era un moment bun pentru a mă întrista. Mi-a permis să mă întristez într-un mod în care ori de câte ori eram tristă, nu trebuia să-mi fac griji că sunt în preajma altor oameni și că mă constrâng. Am fost surprinsă de modul în care m-am adaptat să nu pot ieși și să fac lucrurile care înainte îmi aduceau confort.
Am auzit și alți oameni spunând același lucru - că au fost mai adaptabili decât credeau că ar putea fi. Sunt plăcut surprinsă de rezistența umană. Nu este o regulă pentru toată lumea, dar, cred că mulți oameni au simțit la fel”.
Singurătatea: Cum să profităm de acest timp și să nu lăsăm sentimentul să ne copleșească
Oamenii care neagă sau minimizează efectele pandemiei încearcă să forțeze un fel de închidere, sfârșit a acestei perioade de pierderi ambigue. Încearcă ei să se ajute ca să trăiască mai departe?
Este corect. Ei spun că fie s-a terminat, fie că nu a existat niciodată. Nu poți continua să speri că ne vom întoarce la cum era societatea noastră înainte de pandemie. Schimbările deja s-au produs. Există însă lucruri noi la care e bine să ne adaptăm și la care ar trebui să sperăm.
Ce face ca pierderea ambiguă să fie atât de dificil de gestionat?
Pierderea ambiguă este o situație care depășește așteptările umane. Știm despre moarte: doare, dar suntem obișnuiți ca cei dragi să moară și să aibă o înmormântare și ritualuri. În cazul pierderilor neclare nu există ritualuri, nu există obiceiuri. Societatea nici măcar nu conștientizează asta. Așa că oamenii care se confruntă cu așa ceva sunt foarte izolați și singuri, ceea ce le înrăutățește starea.
Mulți oameni din întreaga lume au fost forțați să trăiască cu această neclaritate în perioade diferite. Putem privi din punct de vedere istoric la cultura sclaviei sau dezrădăcinarea nativilor americani, până la familiile care au persoane dragi date dispărute, cum ar fi soldații sau copiii răpiți, sau persoanele care suferă de demență. Ceea ce am învățat de-a lungul anilor este că cei mai mulți dintre ei continuă să trăiască o viață relativ bună, chiar și cu această pierdere neclară. Ei fac asta, având în minte două idei opuse în același timp: persoana iubită este aici și, persoana iubită a plecat.
Ca un terapeut să spună: „Uite, e mort, treci peste asta”, ar fi crud. Nu știm dacă oamenii dispăruți sunt morți. De aceea, terapia durerii nu funcționează în cazul pierderilor ambigue. E nevoie să faceți față stresului de a nu ști și, prin urmare, e nevoie să știți cum să-i faceți față. Singura opțiune este să dezvoltați reziliența.
Chiar și în cazul morții, oamenii nu se izolează/închid. Mereu îți vei aminti de acea persoană. O vei păstra în inima și mintea ta și astfel are loc o transformare. Legăturile, după ce cineva moare, se mențin în cele mai multe situații.
Fricile autoizolării. Care sunt și cum să le facem față. Explică psihologul Vera Budan
Cum ar trebui să facem față unei pierderi ambigue, mai ales că trăim în continuare în pandemie?
E important să ne creștem toleranța față de ambiguitate și să ne diminuăm puterea de a avea nevoie de certitudine tot timpul.
Devenim sedentari și ne simțim confortabil în propriul nostru cerc mic de oameni, care sunt ca noi. Trebuie să ajungem și să ne simțim puțin confortabil încercând ceva nou.
Virusul va fi cu noi pentru totdeauna. Se va transforma într-un virus endemic, dar nu va dispărea. Virusul din 1918 încă este cu noi. Deci nu va exista niciun sfârșit al acestuia.
